– Revoluţia nu e nici pe departe fractura sau moartea termică a istoriei, pacea eternă fiind un moft de salon, căci fiinţa e în zbaterea ei, în căutarea ei nervoasă dedată actelor violente, risipirea lui unu sau descompunerea unicului său număr, artefact fiind, al unicatului, violent şi tragic, se bagă în vorbă sfioasa armelină din comitatul Exxom dezvăluindu-şi natura filozofică în toată splendoarea ei, chiar lângă cortina de catifea, grea, pufoasă și grea. Bineînțeles că eram cu toții la teatru, la Național. Bineînțeles că băteam din palme la fiecare replică, să ne audă marii actori ai neamului, dragii de ei.Pe trotuar, mare vânzoleală. Ba că vine cometa, ba că vin americanii, ba că vin chinezii, ba că vin austriecii să ne fure curentul, ba că vin somalezii să ne fiarbă în suc propriu, în cazanele de la comenduirea națională.
– Nu mai e națiunea, gata cu prosteala! a decretat Popovici de la Arsenal, trecând prin Kogălniceanu să ia tramvaiul către Filaret.
Acum, ce să zic, era o Revoluție Galbenă în Piața Chibrit. În Piața Amzei era o Revoluție Roșie. Da’ roșie. În Dorobanți se stârnise o Revoluție Albastră. În Piața Victoriei unii tot căzneau o Revoluție Albă. La Unirea, niște menșevici aduși de un val magnetic dintr-ul pliu temporal, încercau să convingă lumea.
– L-am văzut pe Tony Blair. Era braț la braț cu Po-nta pe Magheru, la Scala. Mâncau profiterol, să mori tu dacă mint! strigă Ba-dea lui Gâ-dea, care se interpela cu Cris-to-iu, care se înjura vârtos cu Po-pescu, care suduia pe Ro-man, care nu se avea pe bune cu Cons-tan-ti-nescu, acela de-l critica pe Bă-ses-cu, certat cu Anto-ne-scu, certat cu Or-ban, certat cu Van-ghe-lie, care-l trăgea de atenție pe Jo-han-is, care-l trăgea de urechi pe Kogălniceanu să nu mai ia tramvaiul către Filaret.
Arhiducesa Zita de Bourbon-Parma 