Ion Minulescu si Claudia Millian,regii neincoronati ai boemei Bucurestene

Nu toate poveștile boemei bucureștene sunt triste… chiar dacă Mateiu Caragiale, vorbind despre acest mediu efervescent, emitea o idee, după părerea noastră preconcepută: „Bohema, cea mai veninoasă dintre ciupercile răsărite pe băligarul romantismului, ignobila, odioasa Bohemă ucide, și nu numai la figurat.”Viitorul autor al „Crailor…” se referea la timpul pierdut, la lâncezeala la care îi condamnă boema pe artiști, în așteptarea succesului… a norocului, pe care unii dintre ei îl întâlnesc prea târziu. Claudia Millian, poetă și soție fidelă a poetului Ion Minulescu, l-ar fi contrazis. Atât ea cât și soțul ei au iubit boema bucureșteană, ai cărei cronicari entuziaști au devenit. Nicio întâmplare, oricât de tragică ar fi fost, nu le-ar fi putut schimba părerea. Nici morțile „Dioscurilor” Steo și Mitif, nici pierderea prematură a unui alt poet talentat ca Mihail Săulescu, nici dizolvarea acestei nobile adunări de aristocrați ai condeiului în flăcările Marelui Război, care din 1916 vor cuprinde și Bucureștii. Au fost o pereche fericită, unită și la bine și la rău. Dar, să începem cu începutul. Cum arăta capitala noastră, privită prin ochii Claudiei? Bucureștii… „o grădină fără stăpân” și totuși…Părerea Claudiei Millian despre București nu este deloc măgulitoare, și, cu riscul de a o lua puțin înaintea evenimentelor, trebuie spus că însemnările ei despre orașul dâmbovițean datează din perioada imediat următoare Primului Război Mondial: „Bucureștii mi-era străin, ca un tată vitreg. Parodia asta de oraș somptuos și ridicol, ca o baligă uscată de la Tei, Colentina, Floreasca și Herăstrău, nu hrănise ani la rândul decât pe agenții electorali ai diferitelor partide politice. Bucureștii n-au fost, nu sunt și probabil nu vor fi niciodată un oraș adevărat. Ca să poată trăi, orașele, ca și oamenii, au nevoie de un anume organism: inimă, plămâni, aparat digestiv, căi respiratorii, sistem nervos, creieri și tot ceea ce un doctor ar putea spune mai complet decât mine. Bucureștii n-au nimic din toate acestea.” Au, în schimb, după părerea autoarei, primari sau edili interesați mai mult de propriile averi și de succesul politic decât de aspectul urbei, lăsând asupra orașului impresia unei „imense grădini fără stăpân”, în care bântuie pungașii și vagabonzii. „Nu-mi plac Bucureștii”, conchide ea. „Dar despărțirea mă înduioșează. Calea Victoriei mai ales o să-mi aducă aminte de fosforescența unică a femeilor ei!” Să nu uităm că aceste impresii veneau după o perioadă de exil moldovenesc, când Claudia și Minulescu părăsiseră Bucureștii amenințați cu ocupația militară germană al cărei diriguitor va fi autoritarul feldmareșal Mackensen. Într-un altfel de București îl cunoscuse poeta pe Minu al ei, un București feeric și poetic, în decor de bal mascat. Primul logodnic al Claudiei, și el un individ cu veleități poetice, ar fi sfătuit-o într-una din serile de lectură în doi consumate în apartamentul lor din strada Numa-Pompiliu să-i prezinte poeziile lui Ion Minulescu. Despre acesta, Claudia nu știa mare lucru, cunoscându-l doar prin versurile lui, dar află tot de la soțul ei că este secretarul de redacție al ziarului „Viitorul”. În această calitate, mergând pe urmele lui Duiliu Zamfirescu, Ion Minulescu a scris o serie de reportaje privind viața cotidiană bucureșteană, care dezvăluie o urbe la polul opus (până într-un anumit punct) imaginii pe care și-o făurise Claudia despre aceasta: un oraș plin de viață, ai cărui oameni nu observă sau se prefac a nu observa inconvenientele urbanistice de care se plângea autoarea rândurilor de mai sus. Calea Victoriei reprezintă, de exemplu, o sursă inepuizabilă de subiecte, prin tipologia pietonilor care o populează, prin tumultul ei zilnic, locul unde „cei aduși de afaceri se amestecă cu cei aduși de plictiseală.

Pentru Minulescu, Bucureștiul este în primul rând orașul ai cărui cetățeni, tineri și bătrâni, se îngrămădesc, în special toamna, pe Calea Victoriei, între orele 11.00 – 12.00, pentru a admira, de la colțul hotelului Continental, toaletele doamnelor… și nu numai:

„De la Capșa și până în Piața Palatului, mai ales trotuarul, este o adevărată expoziție ambulantă de… tot ce vreți. Toaletele doamnelor în primul rând. Vin apoi cravatele, ghetele americane… și pe ici, pe colo, chiar coatele roase și tocurile scâlciate ale cetățeanului de la marginea Capitalei sau ale funcționarului cu 90 de lei pe lună, care nu s-a putut abține de a nu gusta și dânsul din farmecul banalității unei frumoase zile de toamnă pe Calea Victoriei.”

Potrivit poetului – reporter, condus în demersul său de o fină ironie gazetărească, acest obicei banal, de a privi femeile pe cea mai circulată arteră a orașului, ar fi rezultatul rarității monumentelor de artă autentică, astfel încât, bucureșteanului de la începutul secolului al XX-lea nu-i mai rămâne decât să repete această scenă „cu o adorabilă precizie de cinematograf”, admirând „arta vie ce palpită în fiecare duminică de-a lungul trotuarelor ce încadrează Calea Victoriei.”

Adesea, monotonia orașului este spartă de câte un eveniment de rezonanță cum ar fi aducerea în anul 1909, de către Clubul automobiliștilor a unui aviator celebru ca Louis Blériot, pentru un zbor demonstrativ pe câmpul hipodromului de la Băneasa. Din reportajul lui Minulescu aflăm că populația Bucureștiului la acea dată era de 300 000 de cetățeni, dintre care aproximativ 80 000 populau hipodromul pentru a asista la mult așteptata demonstrație aviatică… amânată însă pentru ziua de duminică, din cauza defectării aparatului de zbor al lui Blériot, taman înaintea decolării.

Urmează descrierea unor scene de un pitoresc aparte: întoarcerea majorității spectatorilor acasă… pe jos… deoarece nu erau disponibile decât 700 de trăsuri de piață sau fixarea de către poliție, cu prilejul acelui eveniment, a unei taxe speciale pentru trăsuri, „deoarece birjarii erau în stare să-și jefuiască clienții ca-n codrul Herței (expresie mult mai veche decât începutul aviațiunei în România).”

În ciuda nemulțumirii provincialilor, convinși că totul a fost o farsă pusă la cale de bucureșteni, pentru a-i ridiculiza, spectacolul aviatic în cauză a dat naștere unei adevărate psihoze, publicul așteptând cu sufletul la gură primăvara următoare când se anunțau cinci aviatori dispuși să impresioneze Bucureștii cu tonourile și picajele lor periculoase: Tămărășescu cu aeroplanul lui Blériot, prințul Bibescu cu aeroplanul lui Voisin, Robert Catargiu cu aeroplanul Antoinette, locotenentul Goliescu cu al lui și Aurel Vlaicu, „un inginer tânăr venit din Transilvania” al cărui aeroplan urma a fi construit de arsenalul nostru. De remarcat aici figura pitorească a prințului G. V. Bibescu a cărui pretenție aristocratică de a se făli cu un blazon vechi de la 1400 îl indigna pe Mateiu Caragiale. Iată-l în postura de aviator pe cel care, în 1900, parcursese între Geneva și București 4425 de minute cu un Mercedes de 20 de cai putere. Instantaneele reportericești ale lui Minulescu mai surprind monumentalitatea Arenelor Romane, prilej pentru gazetar de a sugera, plecând de la o răsunătoare premieră cu Electra de Sofocle, la Teatrul Național, în anul 1910, organizarea unor spectacole în aer liber cu tragediile grecești, după modelul francez lansat la cumpăna secolelor XIX – XX de un actor ca Monnet – Sully sau de dramaturgi ca Jean Moréas sau Alfred Poizat. Și plecând de aici, de la admirația lui Minulescu pentru apusele timpuri antice și medievale, să ne întoarcem acolo de unde am plecat, evocând împrejurările în care Claudia și Minu s-au întâlnit pentru prima dată, sau cel puțin prima dată când ea l-a văzut pe el în carne și oase… cu ocazia unui bal-mascat. Din nou carnavalul! Același decor bucureștean cu care ne-a deprins literatura de evocare a capitalei (romanele lui Bolintineanu „Manoil” și „Elena”, „Mistere din București” de I. M. Bujoreanu, „Sfârșit de veac în București” de I. M. Sadoveanu și, în sfârșit „D’ale carnavalului” de I. L. Caragiale).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează-ți site-ul web cu WordPress.com
Începe
%d blogeri au apreciat: